Iti multumesc ca imi esti totdeauna alaturi! Ca ma iubesti, ma ierti si ma ajuti!

Asa suna  felicitarea pe care am primit-o pe 16 martie de la copilu’ meu… fara un motiv anume.    

Ma cuprinde o lehamite sa dezbat acest subiect dar nici nu-l pot lasa… sunt atatea de spus despre prostie, ca nu stiu nici cu ce sa incep si nici unde sa ma opresc. E drept ca am intalnit foarte multe persoane care-si etalau prostia cu atata mandrie, ca m-am blocat… la fel de adevarat e si faptul ca  am intalnit  persoane care doar pozau a fi proaste: din comoditate sau haz … toata stima pentru aceasta jonglerie. 

Prostia este un fenomen din ce in ce mai des intalnit, cu precadere la persoanele complexate si frustrate. Persoane care nu au niciodata o parere. Persoane care habar nu au ce le place si ce nu. Persoane care nu stiu ce inseamna a respecta, a ceda, a darui, a zambi etc. Acestea sunt, pentru mine, niste firicele de praf care ma incomodeaza tot timpul, la fiecare pas intrandu-mi in nas si in ochi. Sunt niste gunoaie care nici macar nu pot fi reciclate; doar ingropate si nu oriunde… numai in locuri sterpe. Aceste persoane iti fac dintii sa se sterpezeasca, iti pun intelectul la indoiala si se hranesc cu neuronii tai. Ce sa facem? Habar nu am! Stiu doar ca sunt destui si nu pierd nici o ocazie de-asi etala prostia.

Mai exista o categorie de prosti, care  cum necum sunt si norocosi… de aici si zicala “prost sa fii noroc sa ai”… ei, pe astia cum sa-i mai ei?! cum sa te simti in fata lor: mai prost decat ei, sau poate ghinionist, sau neinspirat… cum?

Cum sa reactionezi in fata unui prost care te intreaba de o mie de ori acelasi lucru, iar tu ii raspunzi de fiecare data la fel, sub alta forma, folosind sinonime! Sa-l strangi de gat, sa injuri, sa fumezi un pachet de tigari, sa iei un distonocalm sau sa-i spui in fata “esti prost de bubui!?” 

Credeam ca am trecut de varsta intrebarilor, la fel de bine cum credeam ca nimic nu ma mai poate uimi!